Pana se coc ciresele – Petronela Blebea

Dora isi lipi nasul de sticla rece de la fereastra compartimentului in care se afla, intr-o incercare neverosimila de a calma primele junghiuri ale unei migrene ce statea sa ii cuprinda tamplele si fruntea. Inchise ochii si incerca sa deruleze in mintea ei filmul peisajului montan pe care il strabatuse in cele cateva ore de calatorie, netulburata de niciun alt pasager care sa intre, sa fie partas, alaturi de ea, la frumusetile naturii: versanti impaduriti, parauri si minicascade, pravalindu-se de pe crestele muntilor intr-un vuiet jeluitor.
Respira adanc, cu ochii inchisi, umplandu-si plamanii cu verdele acela, ca o seva datatoare de viata, ca o renastere, nu doar a naturii, ci a vietii insasi, pe care o simtea palpitandu-i in vene, sub pielea subtire.
Mai respira o data, la fel de adanc, simtind cum mirosul de cetina si muguri de pini o inunda din plin, deschise ochii si isi privi ceasul. Se gandi ca in maxim   o jumatate de ora ar trebui sa ajunga la destinatie. Destinatia finala? Nu! Spera ca doar una tranzitorie si
momentana, pe care o alesese ca etapa in vindecarea    ei de trecut… Izbucni in ras. Daca i-ar fi citit cineva gandurile, ar fi fost nedumerit de dramatismul pe care il punea, involuntar, in  acest  trecut, facand-o  sa  para o eroina de tragedie nefondata. Trecutul ei… ce mai trecut!
Suieratul trenului o scoase din visare si o reancora in realitatea ce presupunea sa se ridice in picioare, sa  isi ia valiza si sa coboare inainte ca trenul sa se repuna in miscare. Intotdeauna lucrurile acestea care trebuiau facute contra cronometru, fara  intarziere, o  speriau  si o stresau. Incerca sa le anticipeze cu mult  inainte  ca ele sa se intample, repetandu-le, etapizat, pana cand un impediment neluat in calcul initial instala panica… daca nu va putea deschide usa vagonului? – Fragment